A fost de
ajuns un pasaj pe blog-ul Printesei urbane si am stiut ca trebuie sa citesc romanul
asta, emana pasiune, forta, zbatere, substanta, mister, energie si putere,
elemente care m-au insotit dealtfel de-a lungul intregului roman.
Mi-a
imprimat un amalgam de trairi, de la fascinatie si extaz pana la oripilare.
Personajul
principal este croit atat de stramb, are o fire atat de schimonosita, este atat
de malefic incat speri cumva sa gasesti intre paginile cartii macar o fraza care
sa-ti demonstreze ca este totusi uman, ca exista speranta si pentru el. Din
pacate nu doar ca nu exista semn de redresare, insa pare ca tot ce atinge
strica si distruge.
M-au
impresionat descrierile geniale ale autorului, a zugravit extrem de viu personaje
si locuri, a reusit sa redea pana si senzatii olfactive. Nu in ultimul rand
mi-am imbogatit vocabularul cu noi cuvinte, caci paginile abunda de arhaisme si regionalisme.
Romanul este
asemenea cercului ce se invarte inainte si inapoi, este deopotriva intunecat si
decadent dar abunda si de spiritualitate si sacru. Ideea centrala a povestii se bazeaza pe
faptul ca Dumnezeu a creat binele si raul, pentru ca prin unul sa poti avea
masura celuilalt. Pasajele urmatoare exemplifica din plin cele de mai sus:
“Dumnezeu ne alcătuieşte pe unii drepţi, iar pe alţii
strâmbi şi schimonosiţi. dar cum ar ieşi la lumină dreptatea dacă n-ar exista
nedreptatea şi cum s-ar putea recunoaşte cele frumoase altminteri decât prin
felul în care se deosebesc de cele schimonosite?”
“Crima, ca şi sfinţenia,
poate să ducă la mântuire, căci cine îşi pune în joc sufletul pentru alţii îl
câştigă, iar cel ce vrea să-şi păstreze sufletul pentru sine îl pierde”
“Viata fiecarui om e o
mare taina”
“Fiecare din noi purcede
din spirit si se intoarce in spirit”
Cu siguranta
anumite pasaje si idei ma vor insoti multa vreme de acum inainte, iar urmatorul
chiar mi s-a lipit de suflet:
“După ce carnea putrezeşte în adâncul pământului, iar
sufletul se reîntrupează în alt corp rămâne povestea”.