Despre simtiri…

De astazi vreau sa-mi dau voie sa simt. Sa nu mai planific, sa analizez, sa fac scenarii peste scenarii si simulari peste simulari. Sa iau viata asa cum vine, sa o las a curga, sa simt semnele, sa dau voie destinului  sa mi se intample.

Am trait toasta viata mea de pana acum calculand, analizand si am uitat sa ma las sa traiesc cu adevarat. Si am ajuns un om nefericit desi aparent nu as avea motive. Pentru ca, pentru majoritatea oamenilor, fericirea consta in lucruri profund materiale. Te consideri fericit cand te raportezi la ceilalti si iti reiese ca tu posezi o casa frumoasa, o masina luxoasa, ai o pozitie sociala de invidat si multi, multi bani cu care poti cumpara aproape orice.

Insa cand stai tu cu tine, tu cu gandurile tale, iti strangi genunchii la piept , strangi bine ochii, te desprinzi  de material si iti propui sa fii 100% sincer cu tine, ce vezi ? Ce ti-ai dori ? Care ar fi cu adevarat lucrurile de care ai avea nevoie ca sa te simti fericit, implinit, sa respiri profund, sa-ti simti sufletul ca pe un ghem de caldura, corpul usor si relaxat, mintea impacata, gandurile vibrante ? Nu cumva doar de iubire ? De omul tau, de jumatatea ta in care te oglindesti, cu care te confunzi ? De mainile lui pe tine, de ochii lui in ochii tai, de mirosul pe care l-ai recunoaste nu doar in lumea asta ci in orice alt timp si galaxie ?

Nu ai lasa tot materialul din lume doar ca sa fii cu el, ca sa poti simti in fiecare zi a vietii tale ca intreg poti fi doar daca ti-ai gasit jumatatea ?

Colectie de ganduri

Am o stare pe care nu o prea pot verbaliza, desi imi doresc. Poate asa , constientizand-o, reusesc sa scap de ea.

Proneste cumva din stomac si radiaza incandescent si rapid prin toata musculatura, astfel incat ma simt cumva tot timpul ca o coarda de arc intinsa la maxim. Imi simt sufletul cum se strange si apoi se lichefiaza, se prelinge printre coaste, urca putin si imi inconjoara inima, o tulbura si o face sa bata rapid si nebuneste pana cand imi pare ca devine o masa efervescenta ce tulbura sangele si il pompeaza asa, plin de bule, prin tot corpul, pana la cele mai firave capilare. Si corpul saracul, infiorat si infrigurat, cere indurare, cerseste tremurand o clipa de relaxare pe care creierul, partea rationala, nu o poate oferi. Pentru ca emotionalul pare sa fi castigat batalia si ranjeste satisfacut ca, macar odata, a invins…

Si atunci, simti ca lupti contra curentului, pentru ca tu, fiinta rationala, care pune in balanta si cantareste si filtreaza tot si toate, te simti neputincios…

 Ce faci atunci ?

Semne…

Priveste cerul… prima oara am vazut o poza pe facebook si mi-a placut tare. A doua oara am vazut textul pe un zid cand ma duceam spre cel care facuse poza…. o mica coincidenta … sau un semn….

Am nevoie de semne, de o directie, caci de ceva vreme nu mai vad luminita de la capatul tunelului. Bajbai in intuneric, caut indicii, semne, ma invart in cerc, in colivie, in labirint… inca mai sper…

Mi se intampla de la o vreme sa privesc constant ceasul exact la ora 22.22. Bizar si enervant caci nu intelegeam ce inseamna, ce mi se transmite. M-a luminat un om frumos cu o simpla intrebare: intreaba-te de ce simti nevoia sa vezi doi ? Si am stiut….

Fericirea sta in lucrurile simple, se spune. Suntem fericiti cand iubim, cand ne simtim iubiti, apreciati, cand ne este familia bine si sanatoasa, cand avem prietenii aproape, cand facem bine si ne bucuram de fericirea altora, cand avem pace in suflet si liniste in ganduri, cand ne conectam cu natura si simtim divinitatea si sacralitatea din noi.

Prin nu stiu ce putere tainica, gandurile noastre staruitoare ajung sa se intrupeze. Si credem cu tarie ca daca ne concentram indeajuns, daca invocam destinul, daca suntem destul de pregatiti si buni si blanzi si drepti se va intampla.

Exista destin ? Sau, asa cum spunea cineva, avem in viata jaloane si intre ele avem liber arbitru ? Sau suntem deplin raspunzatori de alegerile noastre ?