Acel ceva

 

M-a rascolit profund o simpla poza:  Ivan Patzaichin strangand in brate o padela de caiac-canoe. Dar razbatea atata dragoste din imbratisarea aceea, din ochii lui blanzi si indragostiti de obiectul acela, de parca el reprezenta tot universul lui. Mana lui ocrotea padela cu atata gratie si grija de parca iti imaginai un tata tinandu-si in brate nou-nascutul, caruia vroia sa-i transmita dintr-odata toata iubirea, pasiunea, misterele vietii si invataturile sale.

Tampla lui era atat de alipita de obiectul neinsufletit de parca acolo isi sprijinea capul sufletul lui pereche, iubirea de o viata, jumatatea pe care toti speram sa o intalnim in viata asta sau in alta.

Si parea ca intreaga sa fiinta respira si traieste pentru acel obiect, razbatea atata emotie si impacare si iubire si ocrotire incat imi venea sa inramez poza lui si sa mi-o atarn pe peretele din fata patului, incat atunci cand ma trezesc sa ma incarc de toate sentimentele astea (dar ar fi cel putin dubios :P… )

 Si mi-am dat seama ca in lumea asta fiecare trebuie sa aiba un ceva pe care sa-l simta ca pe sufletul-pereche, ca pe noul sau nascut, ca intreg universul sau si toate la un loc. Si ca daca l-a gasit poate considera ca in viata asta si-a gasit menirea, si-a implinit destinul, s-a implinit ca om.