The day The Hope suddenly died

?

Deci ce faci cand karma,zodacul, universul, planetele, energiile care te calauzesc si ce-o mai fi pe lumea asta isi baga picioarele in pantofi mult prea stramti si se razbuna pe tine pentru suferinta lor ? Si tu te simti atat de mic si neinsemnat si te-ai revolta si ti-ai dori sa poti macar acuza pe cineva pentru ce ti se intampla. Clocotesti in suc propriu si n-ai solutii, n-ai motive, n-ai pe cineva palpabil pe care sa-l inghesui sau pe umarul caruia macar sa plangi cu naduf…E resemnarea unicul raspuns ? E somnul unicul univers in care te mai simti in siguranta, linistit si poate fericit ? Unde te-ai putea refugia ca sa scapi de mania destinului ? Ce ai putea face ca sa schimbi ceva ? Ce ai facut gresit de ti se intampla lucrurile la maniera asta ? Ai mii de intrebari fara raspuns si fara interlocutor. Caci cui ai putea adresa intrebari despre coincidente nefericite, intamplari stupide si dezamagiri imprevizibile ? Unde-i biroul de reclamatii in cazurile astea ? Cui adresezi epistola, pe cine tragi la raspundere ? Ce faci cu furia acumulata pe care o simti ca pe un bagaj greu, a carui greutate te istoveste zi de zi din ce in ce mai tare ? Te simti neputincios…n-ai arme cu care sa lupti si mai ales nu ai adversari… iti pare ca pana si Don Quijote era cu un pas in fata ta in lupta contra morilor de vant…

Sufletul e casant si iti imaginezi déjà cum se va face tandari cand va atinge gresia rece. Nu, nu e nimeni care sa-l prinda, nu ai plasa de siguranta, nici lucruri moi si pufoase pe care sa se sprijine in cadere. Cat amar, cata durere surda, cat negru, cat vid…unde a disparut lumina, unde-i speranta, unde-i luminita de la capatul tunelului ? Ai uitat ce  e optimismul, definitia norocului sau imaginea sperantei. Sunt lucruri in care nu mai crezi, pe care nu vrei sa le dispretuiesti dar care pentru tine nu mai au valoare. Esti pustiu si gol, esti al nimanui, te afunzi in deznadejde. Ajungi la un punct in care nici nu mai conteaza “de ce”. Si realizezi ca indiferenta este de fapt moartea fiintei. Cand se stinge speranta se stinge si lumina. Cat rezisti in intuneric ?

Awkward slice of life

...sau dex relational contemporan

Aproape un deceniu am fost intr-o relatie. Acelasi om, unicul, centrul universului meu, soarele in jurul caruia gravitam, omul pentru care deseori uitam de mine. Anul asta m-a gasit singura, debusolata, contrariata, fara directive. Ma simt ca un copil care invata primii pasi. In momentul de fata invat sa merg din nou. Ma sperie noua lume in care am deschis ochii, ma sperie oamenii din ea si mai ales masculii care sunt total diferiti de ce stiam si cunosteam eu acum multi ani.

Relatiile interumane se pare ca s-au transformat radical, intralnirile nu mai sunt ce-au fost, intimitatea e de alta natura, se ard etape, se complica lucruri. Par exemple, incepi relatia pe facebook. Vorbiti aproape zilnic, cateva saptamani. Devine aproape obisnuinta sa-ti bipaie tableta de buna dimineata/mornin’/neatza cu noaptea-n cap si seara de noapte buna/vise placute/somn ushooor. Urmatorul nivel este whatsapp, acum telefonul este device-ul care face ca girofarul la asaltul mesajelor. Kilometri de convorbiri, typos si amuzament maxim. Intr-un final, te invita la o plimbare in parc sau la un film si-un vin la el acasa. Daca déjà va suna cunoscut inseamna ca sunt pe drumul cel bun. Stim cu totii traducerea sintagmei film si vin (sau glumitza cu “o invitatie la film determina femeile sa se epileze”). Eu n-o stiam, dar vorba aia…vazand si facand…Booon si acum ca am trecut de introducere, cuprinsul si punctul culminant se deruleaza firesc, ca un bulgare de zapada pe partie. Simtiti avalansa ? Ei, dupa plimbare in parc si dupa film si vin urmeaza… tacere ! Da, nu o relatie, nu iesit impreuna la film, teatru, plimbare, weekend romantic, cina si flori, quality time petrecut IN DOI. Nu, pur si simplu tacere. In care El nu mai da niciun semn, pare sa-si fi uitat obiceiul de a-ti ura cele minunate in fiecare zi si te ignora total. Cam o saptamana. Dupa care apare iar, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Vesel  ca un cintezoi. Iar mesaje peste mesaje, iar toate bune si frumoase. Alt film si-un strop de vin. Dupa care…evident, tacere. Doamne fere' sa se strice bunatate de pattern. Din cand in cand iti mai povesteste cam cat de ocupat e la birou sau cum nu a depasit inca trauma despartirii de fosta, cum lupta cu demonii interiori mai ceva ca Fat Frumos cu Zmeul si spera ca intr-o zi cu soare sa iasa invingator.

Si tu stai si te minunezi si nu intelegi neam din ce poveste esti, ce personaj interpretezi si unde si cand draq ai incetat sa mai fii printesa ce se presupune a fi salvata. Si mai ales cine l-a rapit pe Fat Frumos si ce-a facut cu el, si cine-i personajul asta dubios si confuzat care te viziteaza precum Zburatorul si dispare apoi fara explicatii… Si mai ales unde s-a dus basmul cu happy end pe care-l visai ?

E greu fratilor, e teribil… stau si privesc ca un spectator al altor timpuri piesa de teatru moderna ce mi se desfasoara inaintea irisilor siderati si nu ma dezmeticesc si pace. Si nu stiu cum sa tratez problema si ce ar fi de facut. Asa ca stau cuminte si astept indicatii regizorale, caci ma simt depasita. De timpuri, de situatii, de relatii, de viata.

A friend in need is a friend indeed…

Oamenii mei frumosi

 

Ultima dintre rezolutiile mele pe anul asta, a sasea, a sunat cam asa: sa intalnesc si mai multi oameni frumosi, sa-mi devina prieteni. Oamenii frumosi inseamna pentru mine oameni cu suflet mare, persoane empatice, oameni care, asemenea mie, ar sta si-n cap daca as avea nevoie. Eu nu stiu sa-mi ofer altfel prietenia decat total. Ca si-n iubire, dau totul sau nimic. Uit de mine numai ca sa-l pot ajuta pe cel ce are nevoie, ma dau de trei ori peste cap sa-l pot face macar o secunda sa se simta mai bine, il ascult atata timp cat are nevoie, il caut mai mult decat ar trebui numai sa stie ca-i sunt alaturi, ca ma gandesc la el, ca-i sunt aproape.

Zilele astea am multumit divinitatii ca mi-a adus in ultima vreme alaturi multi oameni frumosi. Trec prin clipe grele si-mi tremura sufletul ca nu as avea puterea sa-i sustin acum pentru simplul fapt ca eu sunt la pamant. Si ma rog sa-i tina cineva acolo sus sanatosi si veseli, caci eu sunt constienta ca nu le-as putea fi alaturi asa cum mi-as dori in perioada asta. Si chiar daca ei nu stiu, eu le multumesc sincer si curat si le marturisesc ca nu stiu ce m-as face fara ei. M-au readus pe linia de plutire, m-au invatat sa respir din nou, mi-au aratat ca nu-s neinsemnata si neimportanta, ca ceea ce mi se intampla nu este neaparat cel mai rau lucru posibil, ca este si maine o zi si norii negri care acopera acum cerul existentei mele nu au decat sa acopere tot soarele posibil, noi ne retragem la caldura in casa si aprindem lumina…

Asa ca dragilor, tineti-va oamenii frumoasi aproape caci pe ei veti conta si pe umarul lor veti suspina. Lor le veti povesti cele mai teribile secrete, de la ei veti cersi intelegere, lor le veti cere o parere pertinenta, in sfatul lor sincer va veti increde. Faceti pentru ei tot ceea ce ati face si pentru voi insiva. Fara ezitari, fara indoieli, fara amanare. Fara prieteni, viata e pustiu… J