Se intampla sa auzim fraze care ne
rascolesc, care se infiltreaza in hardul personal precum un virus, care raman
cu noi o perioada lunga de timp pana isi implinesc menirea. Nu stim de ce ne
plac sau ne intriga, nu stim de ce ne ating la modul ala, ce parte sensibila a fiintei
noastre misca sau de ce ne-au ales sau cum s-a intamplat sa intram in contact
cu ele. Dar simtim cumva ca trebuiau sa vina la noi, ne erau menite, trebuiau
sa ne imbrace ca o manusa mana inghetata.
Am auzit fraza din titlu in Fight Club.
Nu stiu cum, nu stiu de ce, dar in momentul in care a fost rostita s-a lipit de
mine, in jur s-a facut eter si doar cuvintele astea pareau sa pluteasca de jur
imprejurul meu. Mi-au rasunat in minte multa vreme, m-am lovit accidental de
ele in alt context. Reveneau in cele mai neasteptate perioade din viata mea, ca
un reminder. Cumva am stiut ca mi se va intampla fraza asta, desi teoretic era
destul de greu probabil.
Uneori stau si ma intreb daca chiar
atragem lucrurile. Daca forta atractiei chiar este atat de mare cum povestesc
initiatii... E asta sau sunt lucruri care ne sunt sortite, menite, programate
sa ni se intample ? Le intuim ? Functioneaza un al n-spelea simt care ne
transmite semnale ? Intram in contact cu universuri paralele in care lucrurile
astea ni s-au intamplat ? Sunt posibilitati din alte lumi pe care le-am fi
putut experimenta ? Nu cred ca vom afla vrodata. Cert este ca ceva exista. Cert
este ca mi s-a intamplat word by word fraza asta pe care o priveam cu infinita teama,
dar cumva stiam ca trebuie sa ma loveasca, ca ea va fi un nou inceput, o noua
lume, o noua viata.
Am trecut prin prima jumatate a frazei.
A durut in feluri in care nu stiam ca poate durea, a adus cu ea indoieli,
angoase, panica, deznadejde, mult gri si rece. Uneori m-am tavalit, alteori
m-am tarat, alteori am zacut. Au fost moment in care mi-am pierdut speranta, in
care am fost aproape gata sa abandonez. Dar cumva partea a doua a frazei ma
tragea la suprafata, ma lasa sa mai iau o binecuvantata gura de aer inainte de
a ma arunca iar la fund… M-a adus acum in punctul in care I’m free to do anything.
Se simte ca aerul ala proaspat si inmiresmat dupa o ploaie de primavara. Sau ca
senzatia aia de magnific pe care o ai iarna cand iesi afara noaptea in mijlocul
ninsorii. Si ninge abundent si linistit cu fulgi incredibil de mari si de
pufosi si pe tine te cuprinde o neliniste, un freamat si o bucurie pe care nu
le poti descrie in cuvinte. E bucuria aia si recunostinta ca traiesti, ca e
frumos, ca existi si atat. Asta sunt eu cea de acum. Traiesc si simt si am
curaj sa merg mai departe. Curajul ala pe care il ai dupa experiente prin care
nici tu nu stii prin ce miracol ai scapat intreg. Care te-au modelat in feluri
pe care nu ti le imaginai, din care ai invatat lucruri, care ti-au schimbat
perspective si viziuni. Care iti dau o anume inconstienta de a crea, de a realiza,
de a infaptui. De care poate aveai nevoie ca sa…aici voi completa poate candva,
intr-o buna zi, cand voi sti de ce. Cand poate voi inchide frumos, ca intr-un cerc, acest blog cu o concluzie.
The conclusion of my expectations.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu